cine-a simţit mai bine?

Iubirea nu simte foame sau timp sau cantitate. E o mireasmă care trebuie respirată. Nu are dată sau oră fixă. Nici nu se pierde şi nici nu se cîştigă.

Ziua V

Era două noaptea şi ascultam împreună Pavarotti. Am căutat o arie pe care o ascultasem în filmul ” Piesă neterminată pentru pianina mecanică” – una furtiva lacrima. Mîinile noastre s-au căutat în întuneric şi au rămas într-o îmbrăţişare pătimaşă.

Plînsesei la finalul filmului. Ochii tăi erau încă tulburaţi şi buza de jos îţi tremura a tristeţe. O schimonoseală de copil-femeie care-şi încearcă cu tărie destinul. Mihalkov spune atît de frumos poveştile de dragoste, ar fi putut fi numit poetul în imagini.

Întinsă pe-o parte ţi-ai lăsat capul pe pieptul meu. Îţi simţeam suflul rănit. Atunci, în semiîntunericul camerei presărate cu raze de lumină cerată mi-ai părut un porumbel pe moarte. Te-am strîns cît să nu te doară, cît să te simt, cît să te apăr.

Am încercat să-ţi alin înfrigurarea şi mîna mea îţi spunea poveşti pe bărbie, pe tîmple, pe buze, pe pomeţi. Dar tu n-aveai urechi s-asculţi.  Nimic nu te-a oprit să cazi pradă propriului haos emoţional. Nici măcar pianina mecanică şi nici strigătele mele.

Dintotdeauna mi-am dorit să cînt la pian. Orice. O singură bucată. O singură dată. Numai să cînt. Singurul meu spectator să fii tu şi pentru tine să ating clapele şi să iasă magie. Acum de cîte ori mă apropii de un pian, cordul meu se înţepeneşte, iar din el pornesc junghiuri ca nişte săgeţi ucigaşe. Cu cît mă îndepărtez mai mult şi mai repede, cu atît cordul se recuperează.

Ăsta mi-e blestemul. Odată cu tine să moară frumosul.

ziua IV

Partea I

Ninge peste oraşul meu. Curg fulgii pe pervazul gri. Se aud cum în picajul din cer se vaită de teama prăbuşii. Nici ei nu mai au curaj.

Garsoniera în care trăiam cîndva idilic are vedere spre Cişmigiu. Azi am tras obloanele şi draperiile şi am privit imensitatea singurătăţii. Nici ţipenie de om pe-o asemenea vreme. Oare Manu se bucură?

Ziua patru este predestinată a fi o zi tristă. Am agonizat şi m-am contorsionat uitîndu-mă în golul pereţilor. Spasme de dor mi-au posedat trupul şi am înţeles în sfîrşit ce simte un drogat în sevraj. Reveria de acum cîteva zile s-a transformat în blestem. Poate dacă aş fi avut mai mult curaj aş fi cerut otrava.

Nu ştiu dacă tu ai iubit vreodată aşa. Să ştii în momentul în care o vezi că ţi-e dată ţie. Deşi pare o inepţie să ştii că pe ea ai iubit-o dintodeauna şi că întotdeauna îţi va umple inima de senzaţii. Să ştii că te-ai născut pentru ea şi că vei muri din acelaşi motiv, că timpul tău nu ar mai avea rost fără ea, că lumea ar fi moartă.

În amurg se pliază umbrele pe aleile Cişmigiului. Au început să apară suflurile. Siluete de îndrăgostiţi îşi preamăresc iubirea. Zăpada cernută rămîne marcată în urma paşilor. În fiecare siluetă disting o trăsătură a lui Manu, dar fiecare siluetă este născută pentru altcineva.

Astrul nopţii se plimbă agale pe la balcoanele singuraticilor. A ajuns şi la mine. Probabil că nu mă vede. Din mine rămîne o umbră proiectată undeva în cameră. Tremur de frig. Mi-a pătruns în coaste şi mă zguduie. Semn că-s încă în viaţă. Şi deşi fără tine nu mi-este familiar, deşi habar nu am cum să încep să umblu şi mă simt ca un fetus oprit din creştere, prin vene încă-mi curge sînge.

M-am întors în camera devenită sarcofag.

M-am inghesuit intr-un colt si am inceput sa scot din mine. Fasii de viata. Se izbeau in ecouri adanci strigate de dor. Nimic nu te aduce inapoi. Nici promisiuni si nici lacrimi. Ai spus adio lumii noastre ludice, dar mie nu mi-ai spus nimic.

Am introdus in mine o mana de moarte cu unghii negre, lungi si ascutite. Atunci am varsat tot.  Si totul s-a tranformat in franturi, in cioburi ramase din oglinda de atunci. Mi-am jelit inima pe unde am apucat. Inecata in ierni, in uitari si in negari. Te-am urit! Sau cel putin mi-am impus sa te urasc cu o sete fara margini.

Obsesii, amintiri, frustrari, esecuri… s-au asezat in mine toate. Incerc sa scot, una cate una in speranta ca peste cativa ani voi fi stors totul. Te voi intainde la soare si voi lasa vulturii sa-ti ciuguleasca trupul, dar pana atunci ma inchin unei vieti demult apuse.

S-au intrepatruns lumi. Lumi ce nu-si aveau locul una in cealalta. Vibrau visele. Dansau zambetele care mai de care mai aromatizat cu efectul efemer al unei iubiri pline de compromisuri. Dupa ce se scurg clipe numarate pe ceas te intrebi daca mai merita. Apoi ajungi sa-ti spui ca inima conduce si ca ratiunea este decedata… mai departe cazi in letargie. Sevraj. Te cufunzi in vise si iti incropesti scenarii pe care le legi de secvente. Nimic concret. Te minti. Ma mint. “

Să fie adio?

ziua III

Paianjenuleeeee. Azi am chef de povesti. Azi iti spun despre ea… de Manu.

- Pierzi! Pierzi intotdeauna. Pentru ca asa ti-e firea. Desi te pretinzi puternica esti slaba precum o musca pierduta. Pierzi pentru ca asa ti-a fost dat! Acum depinde cat ai de gand sa mai continui…

Se plimba cu o figura tragic-comica pe autostrada propriei vieti, urmarind cu degetul povestea sa pe coloana meu. Era frumoasa atunci. Asa trista, cu ochii intrebatori, cu gura stransa parca pregatindu-se sa spuna cate ceva, cu chipul tacut si cu mana mecanica.

- Da, pierd intotdeauna pentru ca nu cer. Nu cer nimic. Nu vreau nimic in schimb. Vreau doar sa traiesc intr-o lume rationala, de fapt vreau sa pot sa ma adaptez. Vreau doar sa ma resuscitez de fiecare data cand cad in dizgratia cotidianului. Si da, imi place sa pierd ca-s o fire masochista. Niciodata nu am numarat atele care atarna. Le-am taiat!

Mi-am intors privirea spre fereastra fara a spune nimic. Ce mai era de zis? Ce mai era de afirmat?

- Dar stii, ca de cate ori las in urma cate o relatie, cate o casa, cate o viata ma intorc zambind, pentru ultima data, in semn de la revedere? Eu chiar plec de acolo. Atunci. Si uit tot. De aia poate nici nu sufar. Parca am un har de a merge mai departe, de a lua-o de la capat fara valizele din trecut.

- Da. Stiu. De aceea imi doresc sa nu pleci niciodata.

- Alex… a oftat si si-a intors privirea spre fereastra. Noi nu traim in eternitate si nu o sa rezistam pana la final. Doar ma stii. Crezi ca eu nu-mi doresc o stabilitate, o incredere, o certitudine? Dar nu-ti promit ca…

- Manu, mai bine sa nu ne intristam. Uite! A venit si ea, primavara. Ne nastem din nou, impreuna… doi e mai frumos decat unul. Hai sa nu ne mai gandim la momentele de genul asta. Esti a mea acum. Te ador. Esti totul meu, amurgul, rasaritul, marea, oxigenul, poezia. Esti muza mea de-o frumusete prerafaelita. Esti ingerul meu care cu o singura atinge imi poate alina orice durere. Manu, te rog.

Am sarutat-o usor si m-am intors cu fata in perna. Nu am vrut sa-mi vada chipul impietrit la gandul ca as putea s-o pierd. Aproape ca voiam sa ma sufoc in momentul ala.

Manu era o pustoaica.

Avea aproape 23 de ani si-o viata care-i apasa greu spatele. Desi rasufla usurata dupa fiecare esec, desi nu-l pretindea in sinea ei simtea ca pierde. Pierdea timpul. Iar timpul nu i-a fost nicicand prieten. Pentru ea degradarea timpului a inceput odata cu momentul nasterii. De atunci a fost condamnata sa nu aiba timp.

Era de-o frumusete diafana cu un par negru care-i cadea valuri peste umerii subtiri si albi. Avea mai mereu o infatisare neingrijita, dar in toata dezordinea ei fizica exista un sistem perfect de asezare. Ochii negri, limpezi, si mereu in cautari, nasul ascutit si putin coroiat, buze carnoase si putin diforme, gatul lung si senzual si o piele atat de fina si dulce incat as fi putut s-o adulmec neincetat. Avea fata ovala si pometii proeminenti. Era slabuta si mignona, plina de gratie care totodata imi amintea de un vagabond revoltat, certat cu viata.

Facea dragoste ca si cum ar fi fost prima oara, iar eu ca si cand ar fi fost ultima…

Pe Manu am iubit-o asa cum m-a lasat ea, in cantitati enorme de teama de a nu o mai avea…

aici se zic poveşti

Partea I

Ziua II în întuneric

Obscuritatea camerei mă îdeamnă să moţăi. Mai mult amorţită decît în viaţă.

La capitolul despre mine aş putea spune că nu am făcut duş pînă acum, pentru că nu vreau să te pierd din pori şi din mine. Părul îmi este vîlvoi şi grăsimos şi ochii tulburi, ca ochii unui narcoman în sevraj. Tremur din toate încheieturile, dar pe perioade scurte si dese. Am şi frisoane. Poate de la febră, de la virusul tău din mine. Buzele nu au o culoare normală şi sunt crăpate de la propriile-mi muşcături, mă ustură. Picioarele nu prea mă ţin aşa că prefer să merg sprijinită de mobilier, pe coate, tîrîtă sau zgîriind pereţii. Scrijelesc cu ură peretele gol şi vreau să-l umplu de nimicuri.

Deşi stau întinsă nu dorm. Îmi fixez ochii miopi într-un punct şi pot sta aşa cîteva ore. Îi mijesc şi focusez pe nimicul din faţă. Mă încrunt ca şi cum… Rămîn nemişcată pînă cînd piciorul îmi amorţeşte şi ţip de durere. Milioanele de furnici îmi pătrund în ţesuturi şi încremenesc cu o expresie dezgustat. Trece durerea. Apoi o iau de la capăt. Sunt un om plin de metehne.

Afară lumea se desfăşoară ca şi pînă acum. Lipsesc numai eu. Iară nimic nu s-a schimbat. Soare e. Lumină e. Oxigen e. Prin lumea care-şi continuă nestingherită drumurile eşti şi tu. De fapt e numai jumate din tine. Jumătatea aia formată din carne şi oase.

Am uitat logica convieţurii în societate. Eu şi clienţii de la ospiciu. Mi-am pierdut calităţile de a comunica şi de a socializa, iar tristeţea îşi face meandrele cu mine. Mă las pradă semiobscurităţii. Să mă prindă în ghearele sale şi să mă scuture de nevoi. Nu mă vreau purificată, m-aş minţi cu un zîmbet superficial. Rămîn în întuneric pentru că momentul de azi asta-mi cere. Cum ar arăta o cameră luminoasă cu un cocoşat în centru? Îmi plîng de milă şi trăiesc în autocompătimire şi asta mă face să mă simt bine într-un fel greu de explicat. Mi-e bine cînd mi-e rău.

E a doua zi fără tine. Garsoniera noastră e exact aşa cum ai lăsat-o. Nu am schimbat nimic pentru ca nu pot şi deşi se spune că în procesul de recuperare NU e bine să laşi suveniruri la îndemana eu le-am lăsat dinadins. Este testul meu primordial. Este limita mea. Asta nu e un strigăt de vino înapoi, dar nici nu e adio curat, e doar o boală autoimună. Eu-ul meu s-a răzvrătit împotriva mea şi nu există leac valabil. Poate doar timpul să le spele pe toate.

E plin de praf în jurul meu şi e mizerie. Lîncezesc şi prefer să vărs scrumul în scrumiere improvizate, să beau cafeaua cu toate cănile curate pâna le epuizez, să trec la pahare şi apoi direct din ibric. Să dorm în patul nefăcut şi să port tricoul în care m-ai lăsat pînă se sfărîmă pe mine. Să-mi suflul nasul în aceeaşi batistă primită cadou de la tine. Batista cu flori de iasomie. Mai ţii minte?

Sunt ipohondră. Fac atacuri de panica în lume şi poate de aceea mă şi izolez. Oricum nu cred în estetica urîtului. Cred că aş putea s-o ţin aşa la nesfîrşit, vorbind despre mine, discutînd cu mine şi încercînd să te ignor. Monologul ăsta ar putea fi constructiv în a-mi testa memoria pe termen nedeterminat sau poate e doar o altă modalitate inutilă de a pierde timpul.

Păianjenul meu chiriaş îşi vede de viaţa proprie. Am constat că a mea e mult mai monotonă decît a lui. Adica, el in neştiiţna proprie manevrează firul după bunul plac, probabil că poate face o groază de modele de pînze, în funcţie de stare. Iar lui nu i-au trebui studii şi experienţe de viaţă şi nici capete de sus şi nici căderi în liber. Păianjenul meu chiriaş ştie pur şi simplu cum, unde şi de ce.  Eu, in schimb o ştiu pe-a mea şi-a mea e una şi bună şi-o ţine pe-un ritm şubrezit de chitară fără corzi.

Deschid geamul din respect pentru pereţi şi pentru obiectele din jur. Îmi miroase a genune şi-a giulgiu şi-a lumînare. Stau ascunsă pe după draperie. De parcă lumina m-ar metamorfoza în vreo insectă ciudată.

Pe strada mea trece un cortegiu. Sunt oamenii de zi cu zi care îngînduraţi şi cu privirea-n pămînt asistă la propria înmormîntare. În inconştienţa lor merg spre final cu mai multă îndîrjire.

A trecut şi a doua zi fără tine. Mîine poate trag draperiile. Şi poate mîine o să încep povestea.

aici se zic poveşti

Partea I

Prima zi în întuneric

Draperiile grele erau trase de-a lungul luminii. Să nu intre nici strop de soare, nici strop de zi! Şi totuşi prin textura groasă intrau umbrele primei zile fără tine. Pe trup încă-mi erau vii atingerile de cu seară. Pe buze încă îmi zvîgnea ultimul tău sărut, dinţii tăi muşcîndu-mi buza de jos cu atîta lăcomie…

Mă uitam năucă spre fereastră. Aşternuturile încă respirau dragostea, perna încă-ţi purta mirosul de mosc, degetele încă te căutau în imensitatea şi goliciunea patului.

De undeva de sus un păianjen îşi ţesea pînza. Probabil că-şi găsise în fine liniştea şi dorea să se aşeze la casa lui şi poate să-ţi întemeieze o familie… în casa mea pe care voiam s-o inund sau să-i dau foc sau s-o las în urmă. Fîşiile de lumină violet se plimbau tandre pe firele pînzei. Concentrat şi cu trudă de om cu nevoi, micul păianjen îşi construia casa visurilor sale. Iar eu înţepenită în momentul acela, la doisprezece în miez de zi după ceasul biologic, cu ochii umflaţi şi întredeschişi voiam să dorm veşnic.

L-am întrebat dacă ştie ce-i aia singurătate… s-a oprit pentru o secundă ca şi cum ar fi reflectat la întrebarea mea şi apoi şi-a continuat activitatea. Am strigat mai tare, poate timbrul meu vocal gutural şi nervos l-ar fi distras din munca lui sîrguincioasă. S-a mai oprit o încă o secundă, parcă să se lase inundat de lumină şi apoi a urcat spre tavan. A dispărut în umbre.

- nu ne înţelegem deloc! i-am zis. mă duc să pun de cafea. bănuiesc că nu eşti un împătimit.

Cînd m-am ridicat din pat am observat că în pînza ţesută era prinsă o gîză care se zbătea. Iniţial am vrut să iau o mătură şi să-i stric casa, din ciudă şi din ură, dar lumina mi-a intrat în ochi şi pînă să mă dezmeticesc gîza murise. Atunci am înţeles că ăsta e mersul lucrurilor. Unii ţes şi alţii cad pradă. Unii pleacă şi alţii rămîn statornici.

Păianjenul s-a întors şi şi-a văzut de treaba lui, iar eu m-am dus să-mi fac cafeaua amară!